Uneori îi iertăm mai ușor pe străini decât pe oamenii pe care îi iubim.

Putem trece peste o vorbă nepotrivită spusă de un coleg sau peste lipsa de considerație a unui necunoscut. Dar aceeași vorbă, venită din partea soțului, soției, copilului, părintelui sau fratelui nostru, poate rămâne în suflet ani întregi.

De ce?

Poate tocmai pentru că iubim.

În peste 30 de ani de experiență pastorală, am ascultat mulți oameni vorbind despre căsniciile lor, despre conflicte, despărțiri, trădări, dezamăgiri și împăcări. Oameni foarte diferiți ajungeau uneori să-mi descrie aceeași suferință: „Cum a putut tocmai omul care spune că mă iubește să-mi facă asta?”

Am observat astfel un paradox. Cu cât un om ne este mai apropiat, cu atât îi încredințăm mai mult din noi. Îi arătăm slăbiciunile, temerile și lucrurile pe care nu le arătăm lumii.

De aceea, el poate ajunge și acolo unde un străin nu poate ajunge: în locul în care ne doare cel mai tare.

Cu cât iubim mai mult, cu atât așteptăm mai mult

Iubirea este aproape întotdeauna însoțită de așteptări.

Așteptăm ca omul care ne iubește să ne cunoască, să ne înțeleagă, să știe ce ne rănește și, tocmai pentru că știe, să nu o facă.

Când acest lucru nu se întâmplă, nu percepem întotdeauna fapta doar ca pe o greșeală.

O transformăm într-o concluzie:

Dacă mă iubea, nu făcea asta.

Dacă mă respecta, nu-mi vorbea așa.

Dacă îi păsa de mine, ar fi știut.

De aici începe uneori ruptura.

În discuțiile pe care le-am avut de-a lungul anilor cu oameni aflați în conflicte de cuplu, am observat cât de diferit pot trăi doi parteneri exact aceeași situație.

Unul se plânge că nu mai este ascultat. Celălalt simte că orice spune este interpretat împotriva lui.

Unul consideră că partenerului nu-i mai pasă. Celălalt se retrage pentru că orice discuție pare să se transforme într-o ceartă.

Fiecare își poate spune povestea cu sinceritate. Și, ascultându-i separat, uneori descoperi ceva surprinzător: amândoi suferă și amândoi cred că celălalt este cauza suferinței lor.

Când fiecare vrea să aibă dreptate

În multe conflicte, oamenii încetează să mai caute o soluție și încep să caute un verdict.

Cine are dreptate?

Cine a început?

Cine a spus primul cuvânt dur?

Cine trebuie să-și ceară primul iertare?

Fiecare vine cu propriile argumente, uneori foarte bine construite. Fiecare își amintește cu precizie greșelile celuilalt și mult mai vag propriile greșeli.

Și atunci conflictul nu mai este despre problema de la care a pornit.

Devine o luptă pentru dreptate.

Dar într-o familie poți câștiga disputa și pierde relația.

Am văzut situații în care motivul inițial al conflictului devenise aproape neimportant. Ceea ce rămăsese era acumularea: o replică adăugată alteia, o rană peste alta, reproșuri vechi readuse în prezent.

În asemenea momente, întrebarea utilă nu mai este doar „Cine are dreptate?”, ci:

„Ce se întâmplă între noi și ce putem face pentru ca această rană să nu devină mai mare?”

Uneori, tăcerea este necesară

Suntem obișnuiți să spunem că orice conflict trebuie discutat.

Este adevărat, dar nu întotdeauna imediat.

Am întâlnit oameni care, în momentul în care erau foarte furioși, încercau să rezolve conflictul pe loc. Rezultatul era adesea exact opusul celui dorit.

Când emoțiile sunt puternice, nu mai ascultăm pentru a înțelege. Ascultăm pentru a răspunde.

Atunci spunem lucruri pe care poate nu le credem cu adevărat, dar pe care celălalt nu le va putea uita ușor.

Uneori, cea mai înțeleaptă reacție este tăcerea.

Nu tăcerea folosită pentru a pedepsi.

Nu zile sau săptămâni în care îl facem pe celălalt invizibil.

Ci tăcerea care împiedică furia să vorbească în locul nostru.

Să te oprești. Să te liniștești. Să înțelegi ce simți. Și abia apoi să vorbești.

Există o mare diferență între tăcerea care vindecă și tăcerea care rănește.

Prima transmite: „Nu pot vorbi bine acum. Am nevoie de puțin timp și mă voi întoarce la această conversație.”

A doua transmite, fără cuvinte: „Nu exiști pentru mine până când nu faci ceea ce vreau.”

Una protejează relația.

Cealaltă o pedepsește.

Uneori avem nevoie să ne separăm pentru a ne putea apropia din nou

Același lucru este valabil și pentru distanță.

Există conflicte în care doi oameni sunt atât de prinși în propriile emoții, încât simpla prezență a celuilalt reaprinde disputa.

În astfel de momente, o separare temporară poate fi mai sănătoasă decât continuarea confruntării.

Nu vorbesc despre abandon și nici despre amenințarea repetată cu despărțirea.

Vorbesc despre spațiul necesar pentru ca omul să se poată întâlni din nou cu propriile gânduri.

Când ne îndepărtăm pentru puțin timp de zgomotul conflictului, putem începe să ne întrebăm altceva:

Ce m-a rănit de fapt?

Ce parte din reacția mea vine din această situație și ce parte vine din răni mai vechi?

Ce vreau: să-l pedepsesc pe celălalt sau să repar relația?

Ce am făcut eu pentru ca situația să ajungă aici?

Uneori distanța ne permite să vedem ceea ce furia nu ne lasă să vedem de aproape.

Dar separarea are sens numai dacă este folosită pentru clarificare, nu ca armă.

Înainte să condamni, încearcă să înțelegi

O întrebare simplă poate schimba uneori sensul unui conflict:

„De ce ai făcut asta?”

Nu „Cum ai putut să-mi faci asta?”, care conține deja verdictul.

Ci: „Ajută-mă să înțeleg ce s-a întâmplat cu tine.”

Nu pentru a justifica orice comportament.

Unele fapte sunt greșite și trebuie numite ca atare.

Dar intenția și efectul nu sunt întotdeauna același lucru.

Un partener poate tăcea pentru că nu-i pasă. Dar poate tăcea și pentru că îi este teamă că va spune ceva mai rău.

Se poate îndepărta pentru că nu mai dorește relația. Sau se poate îndepărta pentru că nu mai știe cum să oprească escaladarea conflictului.

Dacă nu întrebăm, completăm golurile cu propriile noastre explicații.

Și, când suntem răniți, explicațiile noastre pot deveni mai întunecate decât realitatea.

Iubirea nu înseamnă ca celălalt să fie oglinda mea

O altă sursă a conflictelor este așteptarea ca persoana iubită să gândească și să reacționeze asemenea nouă.

Dar omul de lângă noi nu este o extensie a noastră.

Are propria istorie, propriile răni, propriul temperament și propriul fel de a vedea lumea.

Iubirea matură nu înseamnă:

„Dacă mă iubești, trebuie să gândești ca mine.”

Înseamnă să putem accepta că doi oameni se pot iubi și totuși pot vedea aceeași situație foarte diferit.

A-l iubi pe celălalt înseamnă și a-i recunoaște dreptul de a fi diferit.

„Te iert, dar nu uit”

Am auzit de multe ori această expresie.

Și întotdeauna merită să întrebăm ce înseamnă.

Dacă înseamnă: „Îmi amintesc ce s-a întâmplat și am învățat ceva din această experiență”, este firesc.

Iertarea nu înseamnă pierderea memoriei.

Dar dacă „nu uit” înseamnă că voi păstra greșeala într-un sertar și o voi scoate la fiecare conflict viitor, atunci trecutul nu mai este trecut.

Devine o armă.

Nu putem spune că am eliberat un om de o datorie dacă, la fiecare ceartă, îi prezentăm din nou factura.

Iertarea nu înseamnă să accepți orice

Există însă o limită importantă.

Iertarea nu cere nimănui să accepte umilința, abuzul, violența sau repetarea nesfârșită a aceluiași comportament distructiv.

Uneori iubirea are nevoie de apropiere.

Alteori are nevoie de limite.

Și există situații în care iertarea poate avea loc chiar dacă împăcarea sau continuarea relației nu este posibilă.

Putem ierta fără să negăm ceea ce s-a întâmplat.

Putem ierta și totuși să spunem: „Acest lucru nu mai poate continua.”

Iertarea și reconcilierea nu sunt întotdeauna același lucru. Pentru reconciliere este nevoie de două persoane. Pentru începutul iertării poate fi suficientă una.

Iertarea este un proces

O rană profundă nu dispare în momentul în care rostim cuvintele „te iert”.

Uneori iertarea este o hotărâre pe care trebuie să o luăm de mai multe ori.

Astăzi cred că am iertat. Mâine o amintire readuce durerea. Și trebuie să aleg din nou ce fac cu ea.

Nu înseamnă că prima iertare a fost falsă.

Înseamnă că vindecarea are nevoie de timp.

Tocmai de aceea nu cred că omul trebuie forțat să declare o iertare pe care încă nu o poate trăi.

Poate avea nevoie de tăcere.

Poate avea nevoie de distanță.

Poate avea nevoie de o conversație.

Poate avea nevoie să plângă.

Și, uneori, poate avea nevoie să accepte că nu va primi niciodată explicația sau scuzele pe care le așteaptă.

Nu confunda greșeala cu omul

După atâția ani în care am ascultat oameni vorbind despre cei care i-au rănit, una dintre cele mai importante lecții pentru mine rămâne aceasta:

Să încercăm să facem diferența dintre greșeala unui om și omul însuși.

Când suntem răniți, este ușor să reducem întreaga persoană la ceea ce ne-a făcut.

Uităm anii dinainte. Uităm binele. Uităm propriile noastre greșeli. Uităm că și omul din fața noastră este o ființă imperfectă, aflată poate în propria luptă.

Aceasta nu înseamnă să minimalizăm răul.

Înseamnă să refuzăm să spunem că cea mai rea faptă a unui om reprezintă întreaga lui identitate.

Pentru că niciunul dintre noi nu ar vrea să fie judecat pentru tot restul vieții după cel mai rău moment al său.

Poate că tocmai de aceea îi iertăm atât de greu pe cei pe care îi iubim: iubirea le oferă acces la locurile din noi pe care ceilalți nu le pot atinge.

Dar aceeași iubire ne poate învăța ceva mai dificil decât simpla uitare.

Să tăcem atunci când furia ar vorbi în locul nostru.

Să ne îndepărtăm atunci când apropierea nu face decât să adâncească rana.

Să revenim la dialog atunci când suntem pregătiți să ascultăm, nu doar să câștigăm.

Să punem limite atunci când ele sunt necesare.

Și, mai ales, să încercăm să vedem dincolo de greșeală omul pe care, cândva, am ales să-l iubim.

Iertarea nu înseamnă: „Nu m-ai rănit.”

Înseamnă:

„M-ai rănit. Nu voi nega ceea ce s-a întâmplat. Dar nu voi lăsa această rană să decidă singură cine ești tu, cine sunt eu și ce voi face cu restul vieții mele.”

---

Cu prețuire pentru fiecare suflet care caută puterea de a ierta,

Dan Aurel Nicula

Preot | Coach | Autor

Și sufletul tău merită grijă.