De multe ori omul știe foarte bine ce ar trebui să schimbe în viața lui.

Știe că ar trebui să ierte.
Știe că ar trebui să nu mai răspundă cu aceeași furie.
Știe că ar trebui să se oprească dintr-un obicei care îi face rău.
Știe că ar trebui să înceapă acel lucru pe care îl amână de luni sau poate de ani.

Și totuși nu o face.

Aceasta este una dintre întrebările care m-au preocupat mult atât în experiența mea de preot, cât și în cea de coach:

De ce simpla înțelegere a unui adevăr nu este suficientă pentru a ne schimba viața?

Poți să-i spui unui om de o sută de ori că trebuie să aibă încredere. El poate fi chiar de acord cu tine. Dar în momentul în care apare din nou frica, reacția lui poate fi exact aceeași.

Poți să-i spui că trebuie să ierte. Poate rosti chiar cuvintele „te iert”. Dar la următorul conflict scoate din nou la lumină aceeași rană.

Poți să-i explici că trebuie să spună „nu”, să pună limite sau să nu mai accepte să fie umilit. Iar când ajunge în situația concretă, spune iar „da”.

De aceea cred că între a ști și a trăi există o distanță pe care omul trebuie să învețe să o parcurgă.

„Nu te teme. Crede numai.”

În Evanghelie există un cuvânt extraordinar de puternic:

„Nu te teme. Crede numai.”

Putem trece repede peste aceste cuvinte și să le considerăm doar un îndemn frumos.

Dar imaginați-vă omul căruia îi sunt adresate.

Iair tocmai primise vestea că fiica lui murise.

Într-un asemenea moment, mintea nu lucrează cu teorii. Nu mai există discursuri lungi. Există frica, durerea și sentimentul că totul s-a terminat.

Iar Iisus îi oferă o direcție interioară:

Nu te teme. Crede.

Nu îi spune că realitatea nu există. Nu îi spune să ignore ceea ce a auzit.

Îi cere însă să nu lase frica să devină singura realitate din interiorul său.

Aici se află un lucru foarte important pentru viața noastră.

De multe ori nu putem schimba imediat circumstanțele, dar putem lucra cu felul în care ne raportăm la ele.

Să presupunem că primești un telefon care îți aduce o veste dificilă. În câteva secunde mintea poate începe:

„Nu voi putea face față.”

„Totul se va prăbuși.”

„Nu există nicio soluție.”

Corpul reacționează și el. Respirația se schimbă. Apare tensiunea. Frica începe să construiască deja viitorul.

În acel moment, cuvântul „Nu te teme. Crede numai” poate deveni mai mult decât un citat.

Poate deveni un reper.

Te oprești.

Respiri.

Îți amintești că nu trebuie să rezolvi întreaga viață în următoarele cinci minute.

Și îți pui o întrebare foarte simplă:

Care este următorul lucru bun pe care îl pot face acum?

Credința începe astfel să intre în comportament.

Face Iisus ceea ce astăzi am numi „ancorare”?

Unele tehnici moderne de lucru cu mintea folosesc ceea ce se numește „ancorare”: asocierea unui cuvânt, a unui gest sau a unei imagini cu o anumită stare interioară.

Nu aș spune că Iisus practica NLP. Ar fi greșit să proiectăm asupra Evangheliei denumirile unor metode apărute după aproape două mii de ani.

Dar putem observa ceva interesant.

Iisus folosește deseori cuvinte, imagini și gesturi care rămân profund legate de o experiență.

Pâinea.

Lumina.

Apa.

Sămânța.

Păstorul.

Crucea.

Nu sunt simple noțiuni abstracte.

Omul le vedea în fiecare zi.

Iar după întâlnirea cu învățătura Lui, același lucru obișnuit putea să-i amintească un adevăr mai profund.

Poate că și noi putem face același lucru în viața spirituală.

Să avem un cuvânt la care revenim atunci când frica apare.

O rugăciune scurtă.

Un verset.

Un gest.

O oprire conștientă.

Nu pentru că gestul în sine ar avea o putere magică, ci pentru că ne ajută să revenim la ceea ce credem atunci când emoția încearcă să ne facă să uităm.

„Una îți mai lipsește”

O altă întâlnire evanghelică mi se pare extraordinară pentru înțelegerea schimbării.

Un om vine la Iisus convins că a făcut foarte multe lucruri bine.

Și probabil chiar le făcuse.

Iisus nu îi neagă binele.

Dar îi spune:

„Una îți mai lipsește.”

Este o expresie care ar trebui să ne pună pe fiecare dintre noi pe gânduri.

Pentru că omul are o capacitate extraordinară de a-și vedea calitățile și o capacitate uneori mult mai mică de a vedea acel lucru care îl ține pe loc.

Poți fi generos și să nu știi să ierți.

Poți fi foarte credincios și să rănești prin cuvinte.

Poți ajuta zeci de oameni și să nu știi să-ți asculți propria familie.

Poți fi un om corect, dar să ai nevoie permanent să controlezi totul.

Poți spune că iubești și, în același timp, să ceri celuilalt să devină exact cum vrei tu.

Atunci întrebarea nu mai este:

„Ce fac eu bine?”

Ci:

„Ce îmi mai lipsește?”

Este una dintre întrebările cele mai dificile ale maturității.

Defectul pe care îl vedem și tiparul pe care nu îl vedem

Să luăm un exemplu simplu.

Un om spune:

„Problema mea este că mă enervez repede.”

Aceasta este descrierea defectului.

Dar nu este încă explicația lui.

Dacă începem să privim concret situațiile, putem descoperi un tipar.

De fiecare dată când cineva îl contrazice, el simte că nu este respectat.

Când simte că nu este respectat, ridică vocea.

Când ridică vocea, celălalt se apără.

Când celălalt se apără, el percepe apărarea ca pe o nouă lipsă de respect.

Și conflictul escaladează.

Atunci problema nu mai este doar:

„Sunt nervos.”

Începem să vedem mecanismul:

contrazicere → interpretare → emoție → reacție → conflict.

Acesta este momentul în care simpla mustrare poate fi insuficientă.

Omul știa deja că nu este bine să țipe.

Probabil și-a promis de multe ori că nu va mai face asta.

Dar are nevoie să identifice locul exact în care poate interveni.

Poate că noua lui practică va fi aceasta:

Când aude ceva ce îl irită, nu răspunde imediat.

Inspiră.

Numără până la cinci.

Și în loc să spună:

„Iar vorbești prostii!”

învață să spună:

„Ajută-mă să înțeleg de ce vezi lucrurile așa.”

Pare o schimbare mică.

Dar tocmai asemenea schimbări mici pot modifica un tipar repetat ani întregi.

Duhovnicul îți poate arăta rana. Apoi trebuie să lucrezi cu ea

Există oameni care vin la spovedanie ani de zile cu aceeași problemă.

„Părinte, iar m-am mâniat.”

„Iar am judecat.”

„Iar nu am putut să iert.”

„Iar am spus lucruri pe care le regret.”

Și este bine că omul își vede greșeala.

Conștiința este trează.

Dar la un moment dat apare firesc întrebarea:

Ce fac concret diferit data viitoare?

Duhovnicul poate să îți arate un adevăr.

Evanghelia poate să lumineze acel adevăr.

Rugăciunea îți poate întări sufletul.

Dar omul trebuie să participe activ la propria schimbare.

Aici anumite instrumente de coaching sau tehnici de lucru cu tiparele comportamentale pot fi folositoare, dacă sunt folosite cu discernământ.

Nu în locul credinței.

Nu în locul rugăciunii.

Ci pentru a transforma o intenție într-un comportament concret.

Credința nu exclude exercițiul

Uneori avem o imagine greșită despre schimbare.

Credem că, dacă ne-am rugat sincer și am înțeles ce avem de făcut, reacțiile noastre se vor schimba imediat.

Dar multe dintre ele au fost construite în ani.

Unele chiar din copilărie.

Dacă un om a învățat timp de treizeci de ani că trebuie să se apere de fiecare critică, nu este surprinzător că reacționează automat când cineva îl corectează.

Schimbarea presupune și exercițiu.

Așa cum înveți să cânți la un instrument repetând, poți învăța și un alt fel de a răspunde.

Data viitoare când ești criticat, încearcă să nu te aperi în primele zece secunde.

Ascultă.

Întreabă:

„Ce anume te-a făcut să simți asta?”

Poate nu vei reuși prima dată.

Poate nici a doua.

Dar deja ai început să construiești un alt drum.

„Te iert, dar nu uit”

Poate unul dintre cele mai dificile tipare este cel legat de iertare.

Spunem:

„Te-am iertat.”

Dar la următoarea ceartă apare imediat:

„Și acum trei ani ai făcut exact la fel!”

Atunci trebuie să fim sinceri cu noi.

Am iertat?

Sau doar am încetat temporar conflictul?

Iertarea nu înseamnă pierderea memoriei.

Nu înseamnă nici că trebuie să rămânem într-o situație în care suntem răniți permanent.

Dar dacă am decis să continuăm o relație, nu putem transforma trecutul într-o armă pe care o scoatem la fiecare dezacord.

Evanghelia vorbește despre iertarea din inimă.

Iar aceasta este mult mai grea decât simpla rostire a cuvintelor.

Pentru că presupune și un exercițiu interior.

Când apare din nou amintirea, ce fac cu ea?

O hrănesc?

O repet?

Îmi construiesc din nou procesul împotriva celuilalt?

Sau îmi spun:

„Da, m-a rănit. Am discutat acel lucru. Nu îl neg. Dar nu vreau să trăiesc în fiecare zi în aceeași zi din trecut.”

Aceasta poate fi o formă foarte concretă de libertate.

Dragostea este adevărata măsură

Sfântul Apostol Pavel spune un lucru cutremurător:

dacă dragoste nu am, nimic nu sunt.

Poți avea dreptate și să nu ai dragoste.

Poți cunoaște foarte multe lucruri și să nu ai dragoste.

Poți câștiga fiecare dispută și să distrugi omul de lângă tine.

Atunci la ce ne-a folosit victoria?

Cred că aceasta este una dintre marile întrebări pe care ar trebui să ni le punem atunci când vrem să ne schimbăm:

Ceea ce fac mă ajută să iubesc mai bine?

Nu mai slab.

Nu fără limite.

Nu acceptând orice.

Ci mai adevărat.

Uneori dragostea înseamnă să ierți.

Alteori înseamnă să spui „nu”.

Uneori înseamnă să rămâi.

Alteori înseamnă să păstrezi distanța.

Dar dragostea adevărată nu urmărește distrugerea celuilalt.

Poate că și nouă ne spune Dumnezeu: „Una îți mai lipsește”

Poate că fiecare dintre noi are acel „una”.

Unuia îi lipsește răbdarea.

Altuia îi lipsește curajul.

Altuia capacitatea de a pune limite.

Altuia smerenia de a recunoaște că a greșit.

Altuia iertarea.

Altuia încrederea.

Problema nu este că nu suntem perfecți.

Numai Dumnezeu este fără păcat.

Problema apare atunci când nu mai vrem să vedem ceea ce trebuie schimbat.

De aceea poate că una dintre cele mai sincere rugăciuni este aceasta:

„Doamne, arată-mi nu doar greșelile celorlalți, ci și ceea ce îmi mai lipsește mie.”

Iar când acel lucru ni se descoperă, să nu ne oprim la vinovăție.

Să întrebăm:

Ce pot face concret, începând de astăzi, diferit?

Pentru că schimbarea nu se produce numai atunci când înțelegem un adevăr.

Se produce atunci când acel adevăr începe să se vadă în felul în care vorbim, alegem, iertăm și iubim.

Uneori transformarea unei vieți începe cu un singur răspuns spus altfel decât ieri.

Cu prețuire,
Dan Aurel Nicula
Preot | Coach | Autor

Și sufletul tău merită grijă.