Când vorbim despre fericire și nefericire, vorbim adesea despre împlinire și neîmplinire personală. Despre dorințele pe care le purtăm în suflet, despre drumul pe care îl străbatem pentru a le împlini și despre sensul pe care îl găsim în ceea ce trăim.

Stările noastre sufletești au o istorie. În spatele lor se află speranțe, alegeri, strădanii și relații. Uneori, bucuria că ceea ce facem dă roade. Alteori, durerea că am dăruit mult, iar ceea ce așteptam întârzie sau pare să nu mai fie posibil.

Dacă ar fi să propunem o definiție a fericirii desăvârșite, am putea spune: împlinirea tuturor dorințelor, pe deplin și pentru totdeauna.

Veți spune, poate, că o asemenea fericire pare imposibilă într-o viață în care atât de multe se schimbă. Totuși, această dorință de deplinătate există în noi. Ne dorim să fim iubiți, să avem un rost și să putem păstra binele pe care l-am găsit. Pentru omul credincios, această nădejde se îndreaptă către Dumnezeu, dincolo de limitele și nesiguranța vieții de fiecare zi.

Dar cum trăim până atunci? Cum găsim împlinire în mijlocul unei vieți care cuprinde și așteptare, și lipsuri, și dezamăgiri?

Bucuria începe uneori înaintea împlinirii

Există dorințe pentru care putem face ceva concret. Putem învăța, putem începe un proiect, putem îndrepta o greșeală sau putem face primul pas către o împăcare. Chiar dacă rezultatul nu ne aparține în întregime, avem o parte de drum pe care o putem străbate.

Atunci când vedem că efortul nostru are o direcție, speranța începe să ne hrănească sufletul. O împlinire încă îndepărtată devine prezentă prin încrederea cu care lucrăm pentru ea.

Un om care își reconstruiește viața poate simți bucurie înainte ca toate lucrurile să fie așezate. Îl ajută gândul că ceea ce face astăzi pregătește un bine posibil. Strădania lui are un rost, iar acest rost îi dă puterea să continue.

Când împlinirea depinde de răspunsul celuilalt

O parte dureroasă a neîmplinirii apare atunci când așteptăm lucruri pe care nu le putem hotărî noi: iubirea cuiva, recunoștința, înțelegerea, respectul sau dorința sinceră de a repara o relație.

Putem vorbi cu blândețe, însă nu putem alege răspunsul celuilalt. Putem cere iertare, însă nu putem stabili clipa în care vom fi iertați. Putem dărui cu sinceritate, însă nu putem obliga pe nimeni să prețuiască ceea ce primește.

Când dezamăgirea se repetă, durerea ajunge să atingă însuși sensul strădaniei noastre. Începem să ne întrebăm: „Mai contează ce fac? Mai are rost să încerc? Însemn ceva pentru omul acesta?”

Aici se află una dintre rănile adânci ale neîmplinirii: ajungem să citim în purtarea celuilalt un răspuns despre propria noastră valoare.

De ce nu cred că soluția este să nu mai avem așteptări

Se spune uneori că drumul către fericire este să nu mai aștepți nimic de la nimeni. Nu pot fi pe deplin de acord cu acest îndemn.

Între ceea ce facem cu suflet și ceea ce sperăm există o legătură firească. Când iubim, ne dorim apropiere. Când construim o relație, așteptăm sinceritate. Când trecem printr-o încercare, sperăm să găsim înțelegere.

A avea asemenea așteptări face parte din implicarea noastră. Respectul și reciprocitatea au un loc firesc într-o relație.

De aceea, cred că avem nevoie să ne cercetăm și să ne reașezăm așteptările. Să vedem ce putem cere limpede, ce putem construi împreună și ce continuăm să așteptăm de la un om care ne arată, în mod repetat, că nu poate sau nu dorește să ne ofere acel lucru.

Această recunoaștere poate fi dureroasă. Dar ne ajută să alegem mai conștient unde ne așezăm speranța și cât din pacea noastră lăsăm în puterea altcuiva.

Valoarea ta are nevoie de un temei sigur

Când te simți desconsiderat, este important să nu renunți la convingerea că ai valoare.

Pentru omul credincios, demnitatea are un temei adânc: fiecare dintre noi este cunoscut și iubit de Dumnezeu. Această credință ne poate susține tocmai atunci când confirmările omenești lipsesc.

Privește cu sinceritate și către viața ta: către responsabilitățile asumate, binele făcut, oamenii sprijiniți și greșelile pe care ai avut curajul să le îndrepți. Roadele acestea merită recunoscute.

Desigur, avem nevoie și de observațiile celorlalți. O critică dreaptă ne poate ajuta să creștem. Umilirea repetată, însă, ne rănește și ne poate tulbura felul în care ne vedem.

Părerea unui om despre tine, chiar a unui om important pentru tine, nu cuprinde întregul adevăr despre cine ești.

Binele pe care îl faci își păstrează rostul

Împlinirea se poate regăsi și în felul în care suntem de folos.

Uneori, mâna întinsă unui om aflat în dificultate îi oferă sprijinul de care avea nevoie pentru a merge mai departe. O prezență răbdătoare, un ajutor concret sau un cuvânt spus cu grijă pot avea o însemnătate pe care nici măcar nu o aflăm pe deplin.

Binele făcut își păstrează valoarea și atunci când recunoștința nu vine.

Totuși, a fi de folos nu înseamnă să te epuizezi pentru a-ți dovedi dreptul de a fi iubit. Valoarea ta există și în zilele în care obosești, în care nu poți oferi sau în care ai tu însuți nevoie de ajutor.

Poți dărui cu inimă bună și, în același timp, poți avea grijă de limitele tale.

Iertarea ne cere să ne cercetăm și propria inimă

Când suntem judecați, mai ales de oameni care par siguri de dreptatea lor, se poate naște în noi dorința de a răspunde cu aceeași asprime.

Credința ne cheamă însă la o cercetare mai adâncă. Dumnezeu cunoaște inima fiecăruia: intențiile, slăbiciunile, rănile și împrejurările pe care ceilalți nu le văd.

Înaintea Lui, fiecare dintre noi are nevoie de iertare. De aceea, felul în care privim greșeala aproapelui ne privește și pe noi. Când cerem înțelegere pentru propria neputință, suntem chemați să lăsăm loc înțelegerii și pentru neputința celuilalt.

Iertarea poate cere timp, rugăciune și multă sinceritate. Împăcarea are nevoie, la rândul ei, de adevăr și de disponibilitatea ambelor persoane. Uneori, păstrarea unei distanțe rămâne necesară pentru a opri o suferință care se repetă.

Putem căuta eliberarea de resentiment fără să ne întoarcem în aceleași împrejurări care ne rănesc.

Smerenie în reușită și asumare în greșeală

Nimic din ceea ce reușim nu ni se datorează în întregime. În izbânzile noastre se află și sprijinul primit, încrederea cuiva, o împrejurare favorabilă și darurile pe care Dumnezeu le-a așezat în viața noastră.

La fel, greșelile noastre se petrec într-un context: oboseală, teamă, limite, lucruri pe care nu le-am înțeles la timp. A recunoaște acest context ne ajută să ne asumăm mai lucid partea de răspundere și să îndreptăm ceea ce putem.

Putem spune „am greșit” fără să ne condamnăm întreaga ființă. Putem recunoaște o reușită cu recunoștință, păstrând smerenia.

Poate că împlinirea începe să se așeze în noi tocmai prin această privire mai adevărată: să prețuim binele, să ne asumăm greșelile, să ne limpezim așteptările și să încredințăm lui Dumnezeu ceea ce depășește puterile noastre.

Rămân lucruri de dorit, de vindecat și de construit. Dar, chiar și în această viață neterminată, putem găsi un rost pentru ziua de astăzi și puțină tihnă pentru suflet.

Cu simpatie,
Dan Aurel Nicula