Uneori știm foarte bine ce ar trebui să schimbăm în viața noastră. Știm că rănim prin felul în care vorbim. Știm că ne lăsăm conduși de frică. Știm că purtăm de prea multă vreme o neiertare.

Și totuși, când vine încercarea, ne surprindem făcând același lucru.

Între ceea ce înțelegem și ceea ce reușim să trăim există un drum. Ca preot și coach, mă preocupă acest drum: ce se întâmplă cu omul după ce ascultă un cuvânt bun? Ce schimbă în felul în care răspunde, iubește și iartă?

Citind Evanghelia, mă opresc adesea asupra întâlnirilor lui Iisus cu oamenii. Întrebările Lui ating credința, temerile și atașamentele lor. De aici se poate naște și o întrebare de astăzi: putem găsi asemănări cu unele exerciții folosite în coaching sau în programarea neurolingvistică, numită pe scurt NLP?

Cred că putem face asemenea comparații, cu discernământ. Pentru mine, ele sunt prilejuri de reflecție. Evanghelia își păstrează sensul spiritual, iar o metodă modernă trebuie judecată după propriile limite și rezultate.

Credința care pune în mișcare omul

În întâlnirea cu cei doi orbi, Iisus îi întreabă: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?” (Matei 9, 28).

Întrebarea îi invită să-și mărturisească încrederea în El. Sensul ei privește mai întâi relația omului cu Iisus. Vindecarea din acest pasaj nu poate fi redusă la puterea unei convingeri sau a autosugestiei.

Dar, pornind de aici, mă întreb și ce se petrece înlăuntrul nostru atunci când spunem că avem credință.

Credem doar că Dumnezeu poate? Sau avem și disponibilitatea de a răspunde chemării Lui prin ceea ce facem?

Pot să mă rog pentru pace și, în același timp, să mă agăț de fiecare ceartă. Pot să cer puterea de a ierta, continuând să pregătesc în minte următorul reproș. Pot să doresc o viață schimbată și să amân mereu pasul care ține de mine.

Credința mă cheamă să particip la propria îndreptare. Să recunosc ajutorul de care am nevoie, să-l primesc și să lucrez cu ceea ce mi-a fost încredințat.

Un cuvânt pe care să te sprijini când îți este teamă

Când Iair primește vestea morții fiicei sale, Iisus îi spune: „Nu te teme. Crede numai.” (Marcu 5, 35–36).

Sunt puține cuvinte, rostite într-un moment în care un tată pare să fi pierdut totul.

Înțeleg acest îndemn ca pe o chemare de a rămâne în legătură cu Iisus chiar atunci când frica și durerea ocupă tot sufletul. Pentru omul credincios, un asemenea cuvânt poate deveni un sprijin la care revine în încercare.

Poate că și tu ai un cuvânt din rugăciune sau din Evanghelie pe care îl porți cu tine. Îți amintești de el înaintea unei conversații grele, într-o noapte de neliniște sau când trebuie să faci un pas pe care l-ai tot amânat.

Acel cuvânt nu îți promite că vei controla tot ce urmează. Te poate ajuta să-ți amintești cui Îi încredințezi viața și ce alegere poți face acum.

Iar dacă frica revine, nu înseamnă că ai fost lepădat sau că ești un om fără credință. Poți cere sprijin și poți înainta cu pași mici.

Face Iisus „ancorare” în întâlnirile cu oamenii?

În limbajul NLP, „ancorarea” desemnează asocierea intenționată a unui reper — de pildă un cuvânt sau un gest — cu o stare pe care persoana încearcă apoi să o regăsească. Așa este descrisă această practică de către susținătorii ei.

Privind din această perspectivă, cineva ar putea numi „ancoră” cuvântul evanghelic la care revine pentru a-și aminti de încredere și nădejde.

Aceasta este însă o analogie pe care o facem noi astăzi. Nu avem temei să afirmăm că Iisus practica NLP.

În Evanghelie, cuvântul Lui aparține unei întâlniri și unei chemări la credință. Rugăciunea, la rândul ei, este o relație vie cu Dumnezeu; sensul ei depășește obținerea unei anumite stări sufletești.

Ceea ce mă interesează în această apropiere este atenția pe care o dăm vieții lăuntrice. Ce cuvinte păstrăm în noi? La ce ne întoarcem când suntem copleșiți? Și cum se vede, în fapte, încrederea pe care o mărturisim?

Lucrul care ne lipsește poate fi cel pe care îl apărăm cel mai mult

Un alt moment care mă pune pe gânduri este întâlnirea cu omul bogat. El îi spune lui Iisus că a păzit poruncile din tinerețe. Iisus îl privește cu dragoste și îi spune: „Un lucru îți mai lipsește.” Îl cheamă să-și vândă averea, să dea săracilor și să-L urmeze. Omul pleacă întristat, fiindcă avea multe bogății (Marcu 10, 17–22).

Mă opresc mai întâi la privirea lui Iisus. Îl privește cu dragoste înainte de a-i arăta ceea ce îi lipsește.

Avem nevoie de această ordine și în relațiile noastre. Când îi arăt unui om o greșeală, din ce loc îi vorbesc? Din grijă pentru el sau din dorința de a mă așeza deasupra lui?

Apoi mă întorc spre mine. Pot fi mulțumit de felul în care îmi îndeplinesc îndatoririle și totuși să existe un loc în care nu vreau să fiu atins.

Pentru omul din Evanghelie, încercarea privea averea și urmarea lui Hristos. În propria cercetare a conștiinței, eu pot descoperi o altă împotrivire: nevoia de a avea mereu dreptate, dorința de control sau teama de a-mi recunoaște greșeala.

Uneori, un adevăr despre noi vine prin omul de lângă noi. Merită să-l ascultăm și să-l cercetăm, chiar dacă ne incomodează. Desigur, o critică trebuie și ea cântărită; nimeni nu primește dreptul de a ne umili în numele îndreptării.

Poate că lucrul care ne lipsește este tocmai acela pentru care găsim cele mai multe justificări.

De la un sfat bun la un pas concret

Dialogul cu preotul sau cu duhovnicul ne poate ajuta să ne vedem mai limpede viața și să primim o îndrumare concretă. Evanghelia însăși ne cheamă la fapte: omul bogat primește o chemare precisă, pe care trebuie să aleagă dacă o urmează.

Există însă momente în care avem nevoie să stăruim asupra felului în care vom pune în practică un îndemn.

Dacă spun „vreau să nu mai rănesc prin vorbele mele”, am nevoie să cobor această dorință în viața de fiecare zi.

În ce împrejurări ridic tonul? Ce îmi spun în minte înainte să răspund? Ce pot face când observ că sunt pe punctul de a jigni? Cum repar ceea ce am rănit?

Un pas concret ar putea fi acesta: la următoarea discuție tensionată, mă opresc înaintea replicii, spun că am nevoie de puțin timp și stabilesc când revin la conversație. Apoi revin. Dacă am greșit, îmi cer iertare pentru fapta mea, fără să o acopăr imediat cu greșeala celuilalt.

Asemenea întrebări pot avea loc în îndrumarea duhovnicească, în coaching sau, când dificultatea o cere, într-un demers psihoterapeutic. Unele sunt întâlnite și în NLP. Nu aparțin însă unei singure metode.

Nici despre NLP nu ar fi cinstit să spunem că poate înlătura sigur și definitiv orice dificultate. O revizuire sistematică publicată în 2012 a găsit dovezi puține și cercetări de calitate limitată privind efectele sale asupra sănătății. Comparația pe care o propun aici rămâne una de reflecție, fără promisiuni terapeutice.

Avem nevoie de un pas pe care îl putem face, de răbdare să-l repetăm și de sinceritate să vedem ce se schimbă. Dacă revenim la un obicei vechi, putem cerceta ce s-a întâmplat și putem cere ajutor. Îndreptarea nu se măsoară numai prin lipsa oricărei căderi, ci și prin felul în care ne ridicăm și reparăm.

Fără dragoste, ce rost are schimbarea?

Sfântul Apostol Pavel ne pune în față o măsură care trece dincolo de pricepere, cunoaștere și sacrificiu. El arată că până și o credință extraordinară sau dăruirea întregii averi își pierd rostul dacă dragostea lipsește (1 Corinteni 13, 2–3).

Pot să învăț să vorbesc mai convingător și să folosesc această pricepere pentru a-l controla pe celălalt. Pot să-mi stăpânesc tonul și totuși să păstrez în mine disprețul. Pot să fac un bine și să cer, în schimb, supunere sau recunoștință fără sfârșit.

De aceea mă întreb: în slujba cui pun ceea ce învăț?

Schimbarea pe care o caut are sens dacă mă ajută să iubesc cu mai mult adevăr, să respect libertatea celuilalt și să fiu de folos. Altfel, pot deveni mai priceput la a-mi ascunde aceeași împotrivire.

Să ne iertăm din inimă

Desăvârșirea Îi aparține lui Dumnezeu. Noi avem nevoie de smerenia de a ne recunoaște limitele și de a primi îndreptarea.

De aici începe și o altă privire asupra omului care ne-a greșit. Și el are o istorie, slăbiciuni și lucruri pe care încă nu știe să le poarte. Aceasta nu șterge răspunderea pentru ceea ce a făcut. Ne poate opri însă să-l reducem la greșeala lui.

Îndemnul lui Iisus la iertarea din inimă ne privește tocmai în acest loc (Matei 18, 35).

Spunem uneori: „Te iert, dar nu uit.” Merită să cercetăm ce păstrăm în acest „nu uit”.

Dacă păstrăm lecția și limitele de care avem nevoie, memoria ne poate ocroti. Dacă păstrăm greșeala pentru a o arunca din nou asupra celuilalt, atunci avem încă de lucrat cu dorința de a-l pedepsi.

Iertarea nu cere pierderea memoriei și nici acceptarea răului repetat. Putem ierta și putem pune limite. Încrederea și împăcarea cer fapte, timp și participarea amândurora.

Uneori, primul pas al iertării este o rugăciune sinceră: „Doamne, încă mă doare. Ajută-mă să nu fac din durerea mea o nouă rană pentru mine sau pentru altul.”

Am scris mai pe larg despre acest drum în articolul „De ce îi iertăm cel mai greu pe cei pe care îi iubim?”.

Ce pot face diferit astăzi?

Te invit să alegi un singur lucru cu care simți că ai de lucrat. O vorbă aspră. O amânare. O nevoie de a controla. Un reproș pe care îl repeți.

Numește-l cât mai limpede și întreabă-te: „În ce situație apare? Ce pot face diferit data viitoare? Cui îi pot cere ajutor?”

Poate că astăzi vei asculta până la capăt. Poate că îți vei cere iertare. Poate că vei pune o limită cu respect sau vei face acel pas mic pe care l-ai amânat de săptămâni.

Adu această hotărâre și în rugăciune. Cere lumină să vezi ce ține de tine și putere să lucrezi cu răbdare.

Pentru mine, aici devine vie legătura dintre credință și schimbare: în felul în care răspundem unui om, în binele pe care îl facem și în curajul de a ne recunoaște greșeala.

Un cuvânt primit în inimă începe să ne schimbe viața atunci când îi facem loc și în faptele noastre.

Cu prețuire pentru fiecare om care învață să creadă, să se îndrepte și să ierte,

Dan Aurel Nicula
Preot | Coach | Autor

Și sufletul tău merită grijă.